Dus-intors...

M-am intors...

“Bine ai revenit”, imi spune ea, stand in cel mai intunecat colt, fumand o tigara la fel de intunecata ca el si la fel de putreda ca scaunul pe care statea. Se uita la mine satisfacuta ca si cum m-ar fi asteptat de veacuri… “Mersi” ii zic… uitandu-ma la ea cu jumatate din mine. Si ma asez pe scaunul din coltul opus, nu inteleg cum, luminat de o strafulgerare ce nu imi pot imagina de unde provine. “Cum a fost? Mi-a fost dor de tine”… si ranjea, mijindu-si ochii la mine ca si cum nu mi-as fi dat seama deja ca marsava creatura era pusa pe glume. “Da-mi ceva de baut”, ii spun “am venit de destul de departe”. “Nu, zau”, imi spune ea… “Si ce-ai dori, putina ambrozie cu un strop de suc de ridiche neagra? Stiu ca e preferata ta!” si zambeste grotesc din nou, tragand un fum din tigara aia … Dumnezeule, pare ca nu se mai termina. Apare ca fumega dar nu pare ca se consuma deloc. Sau poate se consuma si se reincarneaza intr-alta, mult mai neagra si puturoasa. Fum, fum, si tot arde si… nimic! Sau poate ma fumeaza pe mine si eu ma reincarnez in ea.

“Unde ai ramas? Nu iti mai convine cocktailul tau preferat?” Ma trezesc din hipnoza fluida si semitransparenta… Ii raspund: “Stricnina… cu autograful tau!” “Ah, imi zice, ce onoare! Incepi sa imi placi tot mai mult. Si desi esti aici parca tot mai dor imi e de tine!” Stricnina era bautura ei preferata, i-am zis de nenumarate ori ca nu pot sa beau asa ceva, dar ea tot insista. De data asta ii fac o bucurie, sper ca pentru ultima data. Ea are impresia ca sunt ca ea, ca organismul meu e la fel de negru-fumuriu ca al ei. Abia astept sa ii vad fata cand va vedea ca nu e asa. Sau, ma rog, cat voi mai apuca sa vad. Dar abia astept!

Imi intinde paharul cu un ranjet aproape sincer, crezand ca ma va castiga asa. Ii zambesc la fel de fals, multumindu-i. Degetele noastre s-au atins o secunda, care insa a parut prea mult. Mereu incearca sa faca asta, sa imi arate cine e seful. Mereu incearca sa ma subjuge prin degetele ei reci si subtiri, care parca se prind de mine cu ajutorul unghiilor tocite si despicate, insa surprinzator de taioase. Sunt aproape ca un carlig, ca cel care il poarta piratii prin filme. Insa mult mai dure ca metalul si mult mai ramificate. De fapt cred ca e un intreg ansamblu de carlige intortocheate la finalul mainilor ei. Nu, mainile ei sunt mii de carlige care nu pot tine nimic in ele, dar pot agata si trage inspre fiinta ei meschina orice. Si indeosebi ce nu e meschin si hidos ca ea. Da, ea se hraneste cu asta, adora chestiile ce nu sunt ca ea, au un gust… aparte… “extinctionist” mi-a spus odata…

“Iara ai fugit… si nu ai nici macar bunavointa de a ciocni cu mine?” Asa m-a readus din nou in camera in care nici macar nu ne mai vedeam una pe alta. Nu stiu cum mai are si impresia ca am putea ciocni. Poate doar respiratiile ni se mai ciocnesc, accidental, caci si ele cauta sa iasa din bezna aia. Si poate nici nu se ciocnesc accidental, caci respiratia ei le cam cauta pe ale mele sa le ciocneasca de tot, sa le farame si apoi sa le inhaleze in plamanii ei innegriti de tigara aia… Doamne, tot nu s-a terminat, interesanta faza cu reincarnarea….

“Nu as indrazni!”, ii zic, incercand un ton caracteristic ei. “Nici nu as crede!”, imi raspunde pe un ton serios, ce imi ingroapa incercarea de a o invinge prin propriile arme. Ciocnim, sunetul nu este al unui pahar de sticla, cu atat mai putin al unei pretentii de cristal. Cred ca e ceva ceramic, sau lut, sau ceva pamant. Dar de unde pamant, suntem doar noi doua, cu scaunele noastre, cu tigara ei, cu fumul si nimic in jur, deasupra sau dedesupt. Vai, daca o fi din scrumul lasat de tigara aia re-re-re-re-re………incarnata a ei, modelata cu ceva substanta inumana, anaturala si inexistenta? “Ingrozitor” imi zic si ma uit la pahar, care totusi era transparent!

“Pai… asa si e!” si ma priveste cu o privire triumfatoare. “Nici nu iti dai seama cate servicii de cafea as putea face!” Deci ea stie! Si eu credeam ca nu e atat de puternica sa ma citeasca, macar nu gandurile mele! “Ma subestimezi, draga mea, am invatat asta de ceva timp! Acuma bea, nu e politicos sa ciocnesti fara sa bei! Si stai linistita, poti lua o gura mai mare… de fapt, iti ofer cate pahare vrei! Nu vei muri, nu te vei intoxica! Imi imaginez ca asta era planul initial, sa ma lasi singura, dar din pacate nu te pot lasa sa faci asta. Mi-ar fi prea dor de tine si de incercarea aia de lumina in care tot incerci sa te ascunzi! Plus ca stii deja ca aici nu esti in lumea reala si lucrurile nu sunt ce par a fi. Sau de fapt, nu sunt ce vrei sa fie… De fapt, nici in lumea reala nu prea sunt, dar aici cu atat mai putin! Si de asemenea stii, ca eu, cu sau fara carlige (da, interesanta analogie!), pot controla mai multe decat poti tu. Asa ca, hai, nu te mai uita la mine cu furie ca si cum ai vrea sa imi dai stricnina pe care o vrei tu! Stii ca pana ar ajunge in paharul meu s-ar transforma in nectar si pana ar ajunge la gura mea ar fi cea mai dulce ambrozie care poate exista… sau amara? Ma gandesc eu ce stare de spirit am si ma decid atunci ce as vrea sa fie! Hai , nu irosi bunatate de otrava, sa ne bucuram impreuna, stii ca imi place sa petrec! Daca ar exista zi aici, as petrece pana la rasarit! Stii cum zic englezii, “bottom’s up!””

O privesc cu ura si ciuda! M-a dibuit iarasi, nemernica! Totusi golesc paharul, lacoma, in speranta ca daca va fi o asemenea cantitate, nu o va reusi sa o transforme pe toata odata sau macar ma voi ineca cu ea.

“Iti urasc tigara aia”, ii spun. “Te-am auzit de prima data! Mai vrei un pahar?”

… m-am intors la mine.